Obiectivele sunt, probabil, cele mai costisitoare componente ale unei camere şi au o influenţă covârşitoare asupra calităţii imaginilor filmate. Cele mai multe camere DV au obiective zoom satisfăcătoare, dar nu excepţionale. Numai camerele profesionale au obiective interschimbabile şi au un control mai bun asupra lungimii focale şi a calităţii.

Obiectivele zoom permit schimbarea lungimii focale. Plaja de lungimi focale pe care o acoperă un obiectiv este specificată de obicei ca grade de mărire. De exemplu, un obiectiv zoom 20´ măreşte sau reduce subiectul de 20 ori. Unele zoom-uri lucrează la o viteză constantă, inclusiv zoom instantaneu, în timp ce altele permit o viteză variabilă a zoom-ului. Aceste multi-viteze (variable speed zooms) permit alegerea între zoom-uri instantanee sau lente, după situaţie.

Camerele digitale necesită zoom-uri de 400¸600´. Zoom-urile există în două variante: optic şi digital (vezi figura 6.15).

Zoom-ul optic modifică imaginea care se obţine prin lentile. Fiecare pixel din imagine conţine date unice, astfel încât că imaginea este detaliată şi clară. Zoom-urile optice ajung până la 50´.

Zoom-ul digital se realizează prin interpolare. Imaginea nu mai are atât de mulţi pixeli unici ca o imagine luată cu un zoom optic, deci, este inferioară, adeseori apărând blocări şi distorsiuni. Canon are un zoom digital de 440´, care a fost calculat ca fiind echivalent unui obiectiv de 15.400 mm

Fig. 6.15. Zoom optic şi zoom digital.

Stabilizarea imaginii minimizează efectul de imagine tremurată în urma filmării fără trepied, iar, cu valorile de zoom oferite de camerele digitale, această facilitate devine o necesitate. Stabilizarea imaginii este realizată fie electronic – folosind circuite digitale, fie optic – folosind o prismă sau un grup de lentile din cadrul obiectivelor. Se consideră că stabilizarea optică a imaginii este mai bună.

Prisma cu unghi variabil, VAP (Variable Angle Prism), de la Canon  este alcătuită din două elemente de sticlă conectate prin elemente mobile şi este umplută cu un lichid pe bază de silicon (vezi figura 6.16). Prisma redirecţionează optic lumina din lentile, pentru a compensa vibraţiile camerei. Problema prismei este dimensiunea (destul de mare).

Mecanismul de permutare a lentilelor foloseşte un grup de lentile între lentilele care realizează zoom şi focalizare. Un detector de vibraţii mişcă grupul de lentile pentru a contracara şi a opri vibraţiile parazite.

Stabilizarea electronică foloseşte circuite digitale pentru a elimina vibraţiile, după ce imaginea a fost captată de CCD. Pentru aceasta, se modifică un număr semnificativ de pixeli pe senzorul de imagine, reducându-se calitatea.

Diafragma obiectivului sau irisul este deschizătura rotundă prin care lumina intră în cameră după ce a fost focalizată de lentile.

Fig. 6.16. Prisma cu unghi variabil (VAP).

Diafragma cea mai deschisă (specificată ca f-stop) indică dimensiunea deschizăturii prin care intră lumina. Diafragme mai deschise (de exemplu, f 1,4) lasă să intre mai multă lumină decât diafragmele mai închise (de exemplu, f 1,8), pentru a putea folosi camera în lumină slabă şi pentru a filma acţiuni mai rapide. Cu cât scade valoarea lui f-stop, cu atât scade profunzimea de câmp, adică spaţiul în care se poate considera că imaginea este clară.

În mod normal, distanţa minimă de la care apare imagine clară este de 40 cm, dar modul macro permite apropierea la distanţe foarte mici (5 cm). Unele camere comută automat în modul macro (în timp ce se face zoom) pe un obiect foarte mic, acest mod fiind de preferat, deoarece nu mai trebuie ca în prealabil să se treacă manual în modul macro.